Iată câteva dintre acestea:”Asa, le dam cat mai mult nas, de aceea este generatiaa de acum asa ..”, ”O porcarie!!!” etc. Alte comentarii se refereau la ambiguitatea legii sau la probleme de semantică.
Acest statut, cu lipsurile sale, încearcă să ne reamintescă, printre altele, faptul că avem obligația de a trata copiii cu același respect cu care, se presupune că, tratăm adulții. Articolul conform căruia nu avem dreptul să le facem observații în fața colectivului, mi se pare cât se poate de normal. Copil sau adult , putem oricând să greșim, dar asta nu-nseamnă că cineva are dreptul să ștergă pe jos cu stima noastră de sine.
Întotdeauna am apreciat părintele care nu face scandal în public atunci când copilul său greșește, profesorul care are tact pedagogic și nu-și umilește elevul în fața clasei sau managerul care rezolvă problemele cu subalternii în particular și nu în ședințe.
Potrivit Art. 6, elevii au dreptul la respectarea imaginii, demnității și personalității proprii, și au dreptul la protecția datelor personale, cu excepția situațiilor prevăzute de lege.
Acest articol mi-a amintit de primii mei ani în învățământ, în calitate de profesor suplinitor pe o catedră de limba franceză. Ca orice profesor suplinitor și eu am primit o clasă mai slabă, cu diverse pobleme și de la care colegii mei, în special doamnelele, se întorceau în cancelarie cu o stare de spirit nu tocmai bună.
Era o clasă de-a VIII-a și la prima mea oră la ei m-am dus cu genunchii tremurând, cu inima -n gât și senzatii de leșin. Am intrat în clasă, i-am salutat , ne-am prezentat , m-am adresat în permaneță folosind pronumele de politețe ”dumneavoastră” , am fixat împreună reguli pentru buna funcționare a activităților și am tot așteptat să se-tâmple inevitabilul...dar clopoțelul a sunat și nu s-a-ntâmplat nimic. Am plecat derutată din clasă și tot întrebându-mă ce este-n neregulă, mă trezesc chemată în biroul directorului. Acum deja mă-ntrebam cu ce greșisem.
Aici descopăr că domnul director, văzând că n-am ieșit de la oră după primele 5 minute și cum nu s-au auzit nici țipete din clasa -n care mi-am desfășurat ora, a crezut că le-am dat drumul copiilor acasă (fiind ultima oră ) și a venit să asculte la ușă. Mare i-a fost surprinderea să audă că noi suntem în clasă și discutăm pe un ton civilizat. Acum eram chemată la ”raport” pentru a-i spune cum am reușit.
Încă nu-nțelegeam nimic din ce se-ntâmplă așa că i-am povestit exact cum s-a desfășurat activitatea.
La ora următoare, nu m-am putut abține să nu-i întreb pe copii de ce am avut parte de un ”tratament ” diferențiat. Răspunsul lor a fost următorul: ”Ați fost singura care ne-ați tratat ca pe niște oameni, nu ne-ați jignit, n-ați urlat la noi. Știm că nu suntem foarte buni la învățătură, dar nu suntem atât de proști pe cât ni se spune-n fiecare zi. N-am auzit pe cineva vreodată să ne spună ”dumneavoastră”. Vă iubim și vă respectăm.”
Psihologul american Alfie Kohn, promotorul celor mai îndrăznețe idei legate de creșterea copiilor și unul din cei mai controversați autori de parenting ai zilelor noastre, spune într-una din cărțile sale că noi, adulții, ne purtăm mai urât cu copiii noștri decât cu niște dușmani și că niciodată nu vom avea curajul să -i tratăm pe cei de seama noastră așa cum ne tratăm proprii copii-este valabil și în relația profesor/elev.
http://www.hotnews.ro/stiri-esential-21229542-statutul-elevului-din-toamna-toate-scolile-elevii-pot-conteste-notele-primite-lucrari-isi-evalueze-profesorii-nu-este-permisa-mustrarea-copiilor-fata-clasei.htm
